Ai o jucărie nouă. Automat lași jucăria veche în pace, uitată pe vreun raft din camera ta obosită deja de atâtea jucării. Eventual o faci cadou sau o donezi altcuiva. Dar nu știi niciodată ce simte jucăria ta când o dai. O trădezi, o arunci altcuiva fără măcar să mai ai vreo amintire ultimă de împărtășit cu ea. Nu te mai interesează. Ești mai rău decât un copil care vede ceva strălucitor pe jos și îl ridică descoperind că simte o fericire imensă atunci când are ceva nou și strălucitor în mâini, ceva nou de stricat. Nu înțeleg cum toți cei din jur apreciază superficialul, prostescul, comicul și prost gustul. În loc să fie atrași de calitate, de sacralitatea sentimentelor pentru ceva deja cunoscut și poate pe cale de a fi uitat curând. În loc să pună valoare pe ceea ce au, și ceea ce le va fi mereu alături, ei caută în permanență ceva nou, diferit, care, de cele mai multe ori nu le face decât mai mult rău decât bine. Ești ca ei, ești ca toți. Eu fug de nou, dar nu și de rutină. Nu confunda. Rutina îngroapă spiritul în om, îngroapă dragostea și optimismul. Te face neviu. Te face mort de-a dreptul. Nu înțeleg. De ce preferi ceva nou? De ce arunci tot ce ai mai bun și mai frumos la gunoi? De ce uiți momentele frumoase? Pentru că probabil ești ca ei, ca toți. Jucăria pe care o ai nu este destul. Nu pentru capacitatea ta minimă de raționare și de atașament. Nu ai dreptul să ai nimic. Nu ai dreptul să te descotorosești de nimic. Nu înțeleg dar parcă încep totuși să pricep.
